Deasupra mesei, Cronicarul stă cu mâna la tâmplă, reflectând la trecutul glorios al Școlii. În aer plutește aroma specifică, inconfundabilă, a acestui loc sacru al orașului. Aici s-a făcut educație, știință, cultură! Aici s-a făcut istorie! Amintirile îl copleșesc pe Cronicar...

Hai să dăm mână cu mână...

A venit toamna. Este o zi de octombrie a anului 1857. La Craiova, în fața Școlii, lumea așteaptă înfrigurată vești de la București și Iași. Deodată, se simte o vibrație în aer... Se aud murmure șoptite care treptat se transformă în voci din ce în ce mai puternice. Adunările ad-hoc au hotărât: „Unire!” Oamenii încep să strige, bucuroși. Elevii și profesorii Școlii sunt printre cei care își exprimă satisfacția. Deodată, cineva începe să fredoneze un cântec. Mulțimea de oameni se prinde într-o uriașă horă, Hora Unirii. Între participanți, un absolvent al Școlii, tânărul Teodor Aman. Mintea lui fotografiază totul. Peste puțin timp, un tablou devenit simbol al Unității Naționale, este finalizat de mâinile lui măiestre: Hora Unirii la Craiova! În fața Școlii, cu participarea Elevilor și Profesorilor Școlii! Un prim pas către visul oricărui român patriot: România este pe cale să ia naștere, prin Unirea Țării Românești cu Moldova!

La început de secol...

Veacul al XX-lea debutează cu mari speranțe pentru români. Țara a început să înflorească. Peste tot apar clădiri mărețe, căi ferate, șosele... Orașele își schimbă înfățișarea: ele seamănă din ce în ce mai mult cu cele din Apus. România este liberă, neatârnată (fiecare cetățean își aduce aminte de proclamarea Independenței și de faptele oștenilor din timpul Războiului din 1877). Dar mai lipsește ceva: unirea cu frații din Basarabia, Bucovina, Transilvania!

Cetatea Banilor se dezvoltă spiritual în jurul Școlii. Din 1885 se numește Liceul „Carol I”, în urma vizitei primului rege al României. Aici este o adevărată „fabrică” de oameni de cultură, de știință și de patrioți români. Profesori și elevi deopotrivă se gândesc la Marea Unire. Dascălii de istorie sunt foarte activi: între aceștia Ștefan Ciuceanu (1875-1936) și Vasile Mihăilescu „Piticul”(1875-?). Cei doi participă la un congres de constituire a unui nou partid (Conservator Democrat, condus de vestitul Take Ionescu, supranumit „Gură de Aur”, atât de bun orator era!), care are trecut în programul său (februarie 1908) dezideratul unității naționale. Același Ștefan Ciuceanu (tot în 1908) înființează Fundația Aman, care în 1915 devine Muzeul Olteniei cu tematica Unității Naționale.

În 1912 cetățenii Craiovei își aduc aminte de o tragedie a trecutului nostru: răpirea Basarabiei făptuită de Imperiul țarilor exact cu 100 de ani înainte. Cu acest prilej, Ștefan Ciuceanu este unul din organizatorii coborârii steagului în bernă, în semn de doliu față de pierderea pământului apărat odinioară cu atâta vitejie de Ștefan cel Mare. Drept răspuns, un consul al Rusiei protestează...

Un alt vestit dascăl (de astă dată de franceză și faimos autor de manuale), Constantin D. Fortunescu  (1874-1965) întemeiază societatea „Prietenii științei”, având același obiectiv: Unitatea Națională.

Oamenii au înebunit!

Un prinț este omorât în 1914; o tragedie, dar de aici și până la un război care avea să cuprindă Europa și apoi întreaga lume și care avea să secere milioane de vieți... Este greu de înțeles ce se întâmplă uneori cu oamenii: își pierd parcă mințile! România pare că nu e cuprinsă de nebunie: oamenii politici declară neutralitatea țării, nu vom participa la Marele Război.

Un război pentru reîntregirea neamului!

Dar vom putea noi să ne ținem deoparte? Și dacă vom intra în măcel, care ar fi obiectivul pentru care merită să punem în primejdie viața tinerilor noștri? Răspunsul este unul singur: să-i aducem acasă pe frații din Basarabia (aflați sub stăpânire rusească), Bucovina și Transilvania (ultimile două provincii sub austro-ungari). Obiectivul nostru, când am intrat în război (august 1916), este să alipim Ardealul și Bucovina (n-am cerut Basarabia deoarece, la începutul războiului nostru, rușii erau aliați cu noi)!

Un elev al Școlii devine voluntar!

Cine nu a auzit de C.S. Nicolăescu Plopșor (1900-1968)? Arheolog, istoric, scriitor, antropolog, etnolog, folclorist (e ceva să nu fi cunoscut acest om?)... Când a început războiul era elev la „Carol”. S-a înrolat voluntar în armata care pornise la luptă pentru eliberarea fraților de peste Munți. A luptat în anul următor (1917) pe frontul din Moldova, în eroica acțiune de a păstra libertatea neamului!

O bătălie cu un singur supraviețuitor!

 În manualele de istorie s-a vorbit despre bătălia de la Mărășești și despre jertfa luptătorilor din Compania de mitraliere a căpitanului Grigore Ignat. S-a spus că toți cei aflați în subordinea căpitanului erou și-au dat viața pentru Neam și Țară (în bătălia de la Răzoare-Mărășești, 6 august 1917)! A existat, totuși, un supraviețuitor, despre care nu s-a spus, multă vreme, nimic! Este vorba de Teodor Grigoriu (1896-1974), fost elev de la Carol (pe care-l absolvise în 1913). Grav rănit, când lupta a luat sfârșit, germanii au crezut că e de-al lor (nu mai putea fi identificat după uniforma ciuruită și plină de sânge). A fost operat, îngrijit, dar după ce românul și-a revenit, și-au dat seama de greșeală și tânărul Teodor Grigoriu a fost internat într-un lagăr de prizonieri. A revenit în țară după război, o surpriză enormă pentru membrii familiei care îl credeau mort!

Sacrificiul suprem!

Cronicarul se oprește. Se întoarce și apucă o Carte, din care transcrie câteva rânduri: „Din rândul cadrelor didactice plecate pe front şi căzute la datorie în primul război mondial, vom cita... numele lui Alexandru Bărbulescu – excelent profesor de ştiinţele naturii şi director al aceleaşi prestigioase instituţii de învăţământ preuniversitar din Cetate Baniei şi pe cel al colegului său Traian I. Popa, de la care a ajuns, până la noi o emoţionantă scrisoare de adio...: „Nu trebuie să fiu jelit, că nu sunt muritor de rând, bătrân şi plin de păcate, care să fi murit, ca tot omul, cu capul pe căpătâi, ci am fost un tânăr şi am murit în lupta pentru Dreptatea Neamului Românesc”. Fratele său este rugat s-o ajute pe mama sa să înţeleagă sensul jertfei sale: „Eu nu am putut să-mi calc jurământul şi aş fi considerat, pentru mine, o ocară dacă, cu a mea ştiinţă, aş fi fost trecut pe un tabel de rezervă sau la partea <<şade-n ţară>>...” În timpul războiului, numărul profesorilor scade simţitor, cei mai mulţi dintre ei fiind mobilizaţi şi trecuţi pe front. Cei „mobilizaţi pe loc” iau hotărârea ca, pe lângă îndeplinirea îndatoririlor lor şcolare, să-şi suplinească colegii aflaţi pe câmpul de luptă şi, în plus, să-şi ofere, gratuit, serviciile lor ţării, în orice direcţie s-ar simţi nevoia, în localitate.”

La 10 ianuarie 1923, în cadrul liceului a avut loc, cu o deosebită solemnitate, în prezenţa ministrului Instrucţiunii, dezvelirea Plăcii Comemorative cu numele profesorilor şi elevilor „căzuţi la datorie”, în primul război mondial. Cu acelaşi prilej, a fost decorat tânărul G.V. Nicolaescu, elev în clasa a V-a, care a luat parte (şi s-a comportat eroic) la operaţiunile militare de la Mărăşeşti.”[1]

Ochii unui alt fost elev al Școlii, Ionel Romanescu (1895-1918), priveau spre cerul albastru cu dorința de a explora, într-o zi, întinderea nesfârșită a văzduhului. Urmându-și pasiunea pentru zbor, la începutul Războiului de Întregire a Neamului s-a înrolat voluntar în aviația română. Când România a fost silită să iasă temporar din luptă, în urma păcii separate semnate de Rusia, tânărul Ionel Romanescu s-a alăturat aviatorilor francezi. Cu câteva zile înainte de încheierea războiului, într-o luptă aeriană, zborul viteazului pilot român s-a frânt; a murit acolo unde i-a plăcut să trăiască: în aerul pur și proaspăt al înălțimilor (1 noiembrie 1918).

Capul lui Mihai Viteazul!

Preotul Grigore Popescu-Breasta (1875-1955) era dascăl de religie la Liceul Carol I din Craiova. El primește sarcina de a pune la adăpost capul lui Mihai Viteazul, întâiul Unificator. În primul an de război, armata noastră, prost pregătită (citiți Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, ca să vă dați seama de ce nu eram gata pentru marele conflict), fusese nevoită să se retragă din Oltenia, Muntenia, Dobrogea... Nu era exclus ca, acel cap în care încolțise gândul primei Uniri și care se odihnea la mânăstirea Dealu de lângă Târgoviște, să fie profanat de un inamic necruțător! Dascălul de religie și-a dus la bun sfârșit misiunea: a avut grijă de prețioasa relicvă. La Kerson, în Rusia, un regiment de români a defilat în fața acesteia în semn de Unire!

Inimosul dascăl de religie și preot are și meritul de a fi salvat viața a 1800 de răniți români, în pericol de a fi executați de trupele germane care ocupaseră Kersonul.

În afara Țării!

Multe lucruri privitoare la români se hotărau în afara Țării! Și atunci, ca și acum, Marile Puteri hotărau soarta celor mici. Dar, aceste Mari Puteri trebuia să fie informate în mod corect despre temeinicia cererilor noastre. Astfel, în perioada 1918-1919, apare la Paris revista „La Roumanie”. Publicația era organ al Le Comité National de l'Unité Roumaine, prezidat de Take Ionescu. Revista a arătat  francezilor (dar și altor străini) justețea cauzei românești în ceea ce privește necesitatea Unirii cu provinciile aflate în afara statului național. Directorul și secretatul revistei erau doi olteni, legați de Școală: Pavlică Brătășanu, respectiv Ștefan Rusănescu.

Primul ambasador la Washington...

Constantin Angelescu (1869-1948) a făcut studii strălucite la Craiova (a absolvit Carol I în 1887) și la Paris. A îmbrățișat cariera de medic; a fost, într-adevăr, un mare medic, care-și știa bine meseria (mărturie numeroasele lucrări de specialitate scrise cu pasiune). Dar și-a dat seama că este nevoie de mai mult: nu poți să fii un bun medic, un bun specialist în orice meserie dacă nu-ți servești Țara și conaționalii. Astfel, el a fost vicepreședinte al acelui Le Comité National de l'Unité Roumaine  de care am vorbit mai sus, contribuind, într-un moment dificil, la popularizarea cauzei românești peste hotare. Mai mult, în ianuarie 1918 este numit ambasador la Washington. Și, în această calitate, are ocazia să vorbească cu președintele SUA, Wodrow Wilson: iată-l pe olteanul nostru față în față cu marele om politic american. Amândoi, oameni de carte; amândoi, animați de nobile convingeri; amândoi, doritori de pace într-o lume sfâșiată de cel mai distrugător război de până atunci. Așadar, cei doi s-au putut înțelege: Wilson a fost convins de dreptatea cererilor noastre.

            În perioada interbelică, dr. Constantin Angelescu a fost și ministru al educației: un MARE MINISTRU! Atât de multe au fost școlile ctitorite în timpul ministeriatului său, încât i s-a spus cu dragoste „Ministrul Cărămidă”! Ambiția lui era să construiască „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

            Cel mai mare diplomat pe care l-au avut românii!

            A știi să prezinți cauza neamului tău în cea mai favorabilă lumină, a știi să ții cont și de interesele celuilalt, a știi să armonizezi cele mai diverse poziții în avantajul tuturor, sunt câteva dintre calitățile unui om politic în general, ale unui diplomat în special. Nicolae Titulescu (1882-1941) a fost un om politic și un diplomat genial și un om special: era o enciclopedie vie cu vaste cunoștințe pe care le acumulase pe când era elev al Școlii (1893-1900). Era încă tânăr când românii din Transilvania ceruseră Unirea la 1 Decembrie 1918. Dar era nevoie de o bătălie crâncenă pe plan diplomatic ca Marile Puteri să recunoască voința poporului nostru. Era nevoie ca, în această bătălie, să fie mobilizați oamenii cei mai capabili. Între aceștia a fost și Nicolae Titulescu, participant la îndelungile tratative care au pus capăt Primului Război Mondial și care s-au desfășurat la Paris.

Și a venit ziua de 4 iunie 1920. Suntem în imediată apropiere de palatul Regelui Soare de la Versailles. Nicolae Titulescu e conștient că a sosit un moment  de maximă importanță pentru istoria noastră. Ține în mână un stilou cu care se pregătește să semneze, în calitate de reprezentant al Țării, Tratatul de la Trianon, prin care se recunoaște Unirea Transilvaniei cu România. O face calm, cu un zâmbet de satisfacție, care în același timp îi ascunde și profunda emoție. Da, jertfa miilor de români pe câmpul de bătaie, suferințele lui Teodor Grigoriu, sacrificiul suprem al lui Alexandru Bărbulescu, Traian I. Popa și Ionel Romanescu, adolescența pierdută a lui C.S. Nicolăescu Plopșor și a atâtor altor tineri, nu au fost în zadar: România Mare a devenit realitate!

Cronicarul lasă pana jos. Și-a terminat povestea. Școala, prin oamenii ei, și-a făcut Datoria! La Marea Unire a participat și Colegiul Național „Carol I” din Craiova!

 

Mulțumiri unui absolvent al Școlii, doctorul în istorie Toma Rădulescu, care mi-a împărtășit informații prețioase despre contribuția colegiului nostru la realizarea Marii Uniri.

 

                                                                                    Prof. Valentin Băluțoiu