140 de ani de la proclamarea Independenţei României

În 1875 în Bosnia şi Herţegovina izbucnea o puternică revoltă îndreptată împotriva otomanilor. În această situaţie, s-au răsculat şi bulgarii, împreună cu românii din Bulgaria, în aprilie 1876. O revoltă eroică; din nefericire, ea a fost înăbuşită de otomani. În acele evenimente a murit şi marele patriot şi genial poet bulgar (de origine română) Hristo Botev; venit din România (mai precis din portul dunărean Giurgiu) a luptat în fruntea a 200 de oameni şi a căzut în Munţii Stara Planina, în apropiere de Vraţa.

În acele împrejurări când Serbia a declarat război turcilor (20 iunie 1876) s-au răsculat şi românii timoceni (29 iunie 1876).  S-au păstrat numele unor conducători ai răscoalei: episcopul Partenie, învăţătorul Ion Ciolac, preotul Pop Dumitru, Ion Troacă etc. Încă din aprilie din zona Vidinului a fost strânsă o sumă de bani care a fost trimisă în România pentru a pregăti cele necesare desfăşurării răscoalei. Între Vidin şi Timoc răscoala a cuprins 14 sate româneşti şi 4 bulgăreşti. După ce armata sârbă s-a retras din zonă, răscoala a fost înăbuşită cu cruzime de către turci. România a trimis la Cladova o ambulanţă, mai mulţi medici şi farmacişti care să ajute victimele represiunii. În urma represaliilor ordonate de către turci în jur de 15000 de locuitori din zona Timocului s-au refugiat în Serbia şi România.

Doritoare să anuleze clauzele Tratatului de Pace de la Paris (1856), Rusia se pregătea să folosească răscoalele, în care un rol principal l-au avut românii timoceni şi aromânii, cu legendarul Vasile Ion Câncea (pentru bulgari Vasil Levski),  ca pretext pentru a ataca Imperiul Otoman. În aceste condiţii, România era pusă într-o situaţie primejdioasă. Diplomaţia românească a izbutit să încheie o convenţie cu Imperiul Rus (aprilie 1877) prin care era garantată integritatea teritorială a ţării, în schimbul trecerii armatei ruse prin România. În condiţiile izbucnirii războiului ruso-turc, România şi-a proclamat independenţa la 9 Mai 1877. Independenţa a fost afirmată prin participarea României la război împotriva Imperiului Otoman. Oştirea română, comandată cu pricepere de prinţul Carol, s-a acoperit de glorie pe câmpurile de luptă din Bulgaria - la Plevna, Vidin. Ea a fost sprijinită de românii balcanici, în primul rând de timoceni,  care au dat patru batalioane de voluntari şi au asigurat cu alţi voluntari serviciul sanitar în care s-a ilustrat celebra Mariţa, eroina Vidinului.

La războiul ruso-româno-turc (1877-1878), au participat şi detaşamente de voluntari, care au dat dovadă de o vitejie legendară. Jumătate dintre aceşti voluntari o formau românii de la răsărit de râul Timoc. O astfel de faptă eroică a fost apărarea pasului Şipka realizată de o grupă de ostaşi ruşi şi voluntari.

În cadrul războiului numeroşi români şi-au dat viaţa pentru libertatea popoarelor din Balcani, în special la Plevna, principala poziţie de apărare a armatei otomane, comandată de un general experimentat, Osman Paşa. Între aceştia, merită să amintim numele lui căpitanul Valter Mărăcineanu, maiorul Gheorghe Şonţu, maiorul Constantin Ene şi mulţi alţii. În total, şi-au dat viaţa pe câmpurile de bătaie din Bulgaria, circa 10000 de militari români dintr-un total de aproximativ 58000 de participanţi la război.

Armata română a eliberat în ianuarie 1878 Vidinul, fiind primită cu bucurie de populaţia românească din oraş în frunte cu primarul.

Armata turcă a fost învinsă şi Imperiul Otoman a încheiat Pacea de la San Stefano, care prevedea apariţia unui mare stat bulgar. Marile Puteri erau nemulţumite de creşterea puterii Rusiei; în consecinţă a fost încheiată o nouă pace la Berlin (13 iulie 1878). Aceasta prevedea recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului. România era obligată să cedeze sudul Basarabiei, Rusiei. În compensaţie, România a primit Dobrogea, străvechi pământ românesc. 

Românii timoceni au cerut unirea cu România. Sub ameninţarea cu războiul din partea Austro-Ungariei, Carol I a trebuit să le respingă oferta.

Guvernul României a apărat cu străşnicie poziţia României în timpul Congresului de Pace de la Berlin. Astfel, primul ministru, Ion C.Brătianu, şi ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, au protestat împotriva răpirii sudului Basarabiei de către Rusia. Cu toate acestea, ei au fost criticaţi de marele poet Mihai Eminescu pentru faptul că nu au ridicat problema românilor sud-dunăreni în timpul desfăşurării lucrărilor congresului: "Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice  dau semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. Toate celelalte fragmente de populaţii stau în legătură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. Grecii din Turcia europeană scriu şi citesc limba care se vorbeşte la Atena, sârbii din Turcia înţelege foarte bine instituţiile şi cultura confraţilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, suntem străini în orient şi rămânem neînţeleşi chiar şi pe cei de un neam cu noi. Cum ne-am explica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atât de însemnate de srăveche populaţie precum sunt românii din Tesalia şi Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viaţă,  cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că până astăzi şi-au păstrat şi apărat limba şi datinele mai bine decât slavii, dintre care mulţi s-au grecit, decât albanezii, dintre care asemenea mulţi s-au făcut turci." (Mihai Eminescu, Românii Peninsulei Balcanice, articol apărut în ziarul Timpul, 26 septembrie 1878)

Mariţa, mica eroină de la Vidin

            În timpul marilor bătălii duse la sud de Dunăre de armata română în războiul din 1877-1878, acesteia i s-au alipit batalioane de voluntari formate din români timoceni. Astfel, la asediul Vidinului au participat voluntari din stânga Timocului, conduşi de Ilie Nicolae din Cobişniţa, precum şi din zona oraşului asediat sub comanda lui Vancea Predoi din Bregova. În rândul voluntarilor au luptat şi copii şi tineri, între care 37 de fete, care distribuiau oştenilor români hrană, muniţie şi ajutau pe cei din serviciul sanitar. Mariţa, o fetiţă de 12 sau 14 ani, se spune că a cărat cu o găleată de lemn apă pentru militarii armatei române. Prima dintre cele cinci fete care au căzut răpuse de gloanţele inamicului a fost Mariţa. În amintirea acestei eroine, în 1905, românii de la sud de Dunăre au ridicat o statuie de bronz în apropierea cimitirului de la Smârdan în care odihnesc eroii căzuţi la datorie. Statuia o înfăţişează pe Mariţa privind spre est (către liniile armatei turceşti) purtând în mâna dreaptă o coroană, iar în stânga o găleată. Monumentul a fost distrus în 1913 sau 1917 şi refăcut la Calafat în 2001.

            268 de oameni au murit din rândul voluntarilor români din jurul Vidinului în timpul Războiului  de Independenţă din 1877-1878.


DECLARAŢIE ÎN ADUNAREA DEPUTAŢILOR PRIVIND PROCLAMAREA

INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI

Bucureşti, 9 Mai 1877

…D-lor, şi Camera, şi Senatul, la interpelările d-lor Stolojan şi Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de rezbel, au recunoscut că suntem dezlegaţi de legăturile noastre cu Înalta Poartă şi că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă. În stare de rezbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (Aplauze). 

Însă d-lor, aci se opreşte travaliul nostru? Aci se opreşte misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, şi mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate, d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi independenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodata. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau nişte legături sui-generis, nişte legături care erau slabe când românii erau tari; nişte legături care erau tari când românii erau slabi (Aplauze generale). Încercările Turciei, pretenţiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puţin se repetau necontenit şi mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, şi numai când slăbea socotea de cuviinţă a-şi arăta puterea către noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistenţa Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în aceşti din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înţelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual şi care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplauze). D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat şi care sunt în guvern, şi care au fost, şi care astăzi iau parte în parlamentul otoman. Ei sunt datori să vadă că au greşit când au răspuns pururea şi într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turceşti îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate că, precum pe noi ne pâra Poarta şi ne învinovăţea că am trădat interesele imperiului, că am rupt bunacredinţă, să declarăm şi noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raţionează şi pune în aplicaţiune ameninţările cuprinse în nota din 2 mai (s.v. 20 aprilie) a lui Savfet-paşa, asemenea şi noi am făcut recurs la tun şi tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplauze). Ne întrebaţi acum ce suntem? Suntem în stare de rezbel cu Turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte şi, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur Român va mai consimţi ca România să reintre în poziţiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă şi jignitoare (Aplauze).

Aşadar, d-lor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa reprezentanţei naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă (Aplauze îndelung repeţite). Însă, d-lor acum încep greutăţile, fiindcă noua noastră condiţiune cu definirea îndependenţei noastre într-un mod mai determinat şi mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este cestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudenţa, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-paşa (Aplauze); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul Otoman şi că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morţi? Nu, d-lor, căci morţilor nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu compteză cu morţii (Aplauze prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie, trebuie să dovedim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri, şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare (Aplauze prelungite). Aşadar, trebuie să dovedim că dacă voim să fim naţiune liberă şi îndependentă, nu este pentru ca să neliniştim pe vecinii noştri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânşii; din contra, şi încă mai mult decât până acum, să arătăm că suntem o naţiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de naţiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale şi materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniştim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile, şi cu Rusia, şi cu Austria, şi chiar cu Turcia; şi cu Turcia vom face legături nouă, iar nu să rămânem în acele legături ca până astăzi, care nu mai au raţiunea lor de a fi. Mă rezum, d-lor: voim să fim independenţi, pentru că voim să trăim cu viaţa noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greşelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra rezbelului (Aplauze). Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în rezbel cu Poarta,că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putinţă ca starea noastră de stat independent şi de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care şi guvernul, şi dvs., şi ţara întreagă o doreşte să o vadă cu o oră mai înainte (Aplauze prelungite).

“Monitorul Oficial”, Nr. 118 din 27 mai 1877

Mihail Kogălniceanu

Texte social-politice alese

Editura politică, Bucureşti 1967

Zuletzt geändert: Montag, 8. Mai 2017, 17:47